| |
Darul Bucuriei
Un monah al Bisericii de Rasarit(Lev
Gillet)
Pentru
listare economica apasati aici
NOI SUNTEM SERVITORII BUCURIEI VOASTRE
EU SUNT BUCURIA TA... TU ESTI BUCURIA MEA
INTRA ÎN BUCURIA STAPÂNULUI TAU
"NOI SUNTEM SERVITORII BUCURIEI
VOASTRE"
Pavel spune în esenţă Corintenilor: noi nu suntem
domnii sau stăpânii credinţei voastre, ci „ajutoarele bucuriei
voastre” (2 Cor 1,24).
”Ajutoarele”. Cuvântul este destul de dificil de tradus; este vorba de
cei care „lucrează împreună cu”, care colaborează. Personal,
aş merge până la a spune: „Noi suntem servitorii bucuriei voastre”.
Ştiţi că sfântul Pavel insistă mult asupra credinţei;
salvarea prin credinţa în Isus Cristos. Putem fi deci surprinşi
de aceste cuvinte. Aici, el nu pune accentul pe credinţă, ci
pe o altă realitate pe care o consideră extrem de importantă:
bucuria. El nu se prezintă ca un apostol al credinţei, ci ca
un servitor al bucuriei. Şi aceasta nu este un cuvânt izolat în învăţătura
lui. În nenumărate locuri, găsim aceeaşi insistenţă
asupra bucuriei: „Bucuraţi-vă în Domnul! Mulţumiţi
pentru toate lucrurile. Orice faceţi, fie că mâncaţi, fie
că beţi, sau orice altceva, aduceţi mulţumire Domnului”(cf.
1 Cor 10,31)
Aş vrea să realizaţi că noi suntem aici, împreună,
pentru a considera bucuria noastră comună. Dacă Dumnezeu
m-a trimis la voi în acest moment, a făcut-o dându-mi această
lucrare de îndeplinit: să fiu servitorul bucuriei voastre.Nu
ca să vă dau bucurie – aceasta ar fi ceva prea pretenţios,
căci numai Dumnezeu poate să o dea – ci ca să ajut bucuriei
voastre, să fac, ca împreună, să putem descoperi bucuria
pe care Dumnezeu ne-o dă.
Cercetând cu atenţie bucuria noastră, două dificultăţi
ni se pot prezenta. Mai întâi, pentru anumite persoane, singurele bucurii
în care le este posibil să creadă sunt bucuriile, reale şi
concrete, ale vieţii şi ale simţurilor; comparativ cu aceste
bucurii terestre, care sunt cu adevărat foarte mari – ar fi o eroare
sa le minimizăm – toate celelalte bucurii nu par decât palide abstracţii.
Apoi, pentru alte persoane, tristeţile care îi împovărează
sunt atât de mari, cauzele mâhnirilor atât de legitime, încât nu vedem
cum le-am putea vorbi despre bucurie.
Să privim puţin de aproape această concepţie creştină
a bucuriei, şi să cerem lui Dumnezeu harul de a intra în acest
mister care este de asemenea misterul bucuriei lui. Nu-mi plac în general
definiţiile în materie de viaţă spirituală; totuşi,
cred că ar fi bine să precizăm noţiunea de bucurie.
Despre ce este vorba când sfântul Pavel spune: „Noi suntem slujitorii
bucuriei voastre”? Ce înseamnă aici cuvântul „bucurie”? când vorbim
de bucurie, ce vrem să spunem în general?
Bucuria, pentru mulţi, poate însemna plăcerea, adică o
satisfacţie, de exemplu senzuală, corporală. Există
de asemenea plăceri intelectuale, estetice, sau afective. Dar nu
sunt încă bucuria în sensul în care noi o înţelegem. Plăcerea
diferă de bucurie prin caracterul ei fugitiv, caracterul ei episodic
şi trecător; este un fel de spumă care se ridică la
suprafaţă, apoi se risipeşte. Trebuie deci să distingem
bine între plăcere şi bucurie.
Pentru alţii, bucuria evocă ideea de fericire. În acest cuvânt,
există „şansă” („heur” – în fr.), pe care îl găsim
în nenorocire („malheur” - în fr.) şi care înseamnă şansă,
destin. Etimologic, fericirea („bonheur” în fr.) este deci un destin care
ne satisface; ea este legată de ideea unei şanse, a unui eveniment
fericit care ni se întâmplă. Este ceva mult mai mare, mult mai durabil
decât plăcerea.
Diferită de plăcere, fericirea este la fel de diferitã
de beatitudine Aceasta, într-adevăr, are o dimensiune foarte
particulară. Există în ea ceva supranatural, divin, ideea unei
binecuvântări, dar de care nu avem neapărat cunoştinţă.
Se poate împlini, ne putem însusi „beatitudinile"
din Evanghelii, dar fără a încerca concret fericirea. Aici este
toată diferenţa faţă de bucurie. Căci aceasta
presupune că noi suntem pe deplin conştienţi. În bucurie,
ne simţim cu adevărat fericiţi.
Care sunt caracteristicele bucuriei? Mai întâi este o stare de suflet
care nu este parţialã. Invers decât plăcerea sau fericirea,
bucuria nu priveşte numai cutare sau cutare aspect al personalităţii
noastre; ea ne cuprinde cu totul. Ea ridică toată viaţa
noastră la un anume nivel, unde a fi şi a face sunt una. La
cel care este bucuros, nu există acest fel de intervale, de discrepanţă
pe care o întâlnim de obicei între starea de suflet şi acţiune.
În bucurie, tot universul ne apare cu o culoare, o atmosferă, o calitate
nouă.
Apoi, bucuria nu se concepe fără o anume exultare, o exprimare
exterioară legată de o depăşire a ceea ce a fost până
atunci. Este, de exemplu, ceea ce s-a petrecut când sfântul Pavel şi
apostolii au primit darul limbilor. Acest dar nu consta într-o cunoaştere
a limbilor străine, ci într-o stare de exultare şi exaltare
care permitea celor care erau astfel dăruiţi să depăşească
limitele limbajului omenesc. Ei emiteau atunci sunete care exprimau starea
lor de suflet, care traduceau ceea ce era în ei, dar care nu corespundea
la ceva raţional – de aceea sfântul Pavel insistă asupra necesităţii
unui interpret pentru a reda această stare de suflet. Este un fenomen
pe care îl întâlnim astăzi destul de des în bisericile penticostale.
Această exultare este o transformare a cuvântului în cântec. Când
suntem cu adevărat bucuroşi, cuvântul nu ne este suficient;
instinctiv începem să cântăm, să intonăm o melodie
care poate lua multe aspecte şi nuanţe. Bucuria ne ia şi
ne înalţă, scoţându-ne afară din noi înşine.
Ea dă o calitate cu totul nouă întregii noastre fiinţe.
Să încercăm să discernem care este structura bucuriei.
Bucuria este, la bază, recunoştinţă. Este un act de
mulţumire pentru tot ceea ce primim. Ea exprimă conştienţa
că Dumnezeu ne-a dat în stăpânire lumea. Avem atâtea motive
să ne bucurăm, de a trăi o bucurie supranaturală!
Realizăm, de exemplu, că Dumnezeu ne-a ales, ne-a ales din veşnicie.
Ne-a dat viaţa, ne-a adus în existenţă. Am ieşit din
lumea posibilităţilor şi am primit Fiinţa; apoi am
fost copleşiţi de nenumărate haruri(daruri). Să aruncăm,
un moment, o privire asupra cursului vieţii noastre: vom vedea astfel
o mulţime de motive pentru a aduce mulţumiri. Cum vă amintiţi
probabil, Moise îi spune, într-o zi, lui Dumnezeu: „Arată-mi puterea
Ta!” şi Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă
pe dinaintea ta toată bunătatea mea” (Exod 33,18-19). În această
viziune simplă a întregii bunătăţi a lui Dumnezeu,
care trece prin faţa noastră, ne învăluie şi ne acoperă,
există o recunoştinţă.
Bucuria conţine apoi un alt element decât recunoştinţa:
încrederea. Nu încrederea condiţională – „cred în tine dacă
faci cutare sau cutare lucru” – ci încrederea absolută, necondiţionată.
Pentru că ştim că Dumnezeu a făcut totul pentru noi,
că ne iubeşte şi ne-a ales, că avem un loc definit
în planul divin şi în univers, de ce am avea să ne mai temem
? Ajungem astfel la o stare de suflet, magnific exprimată în Scriptură
prin acest cuvânt al profetului: „Chiar dacă m-ai omorî, eu tot voi
spera în tine”.
Aşa este bucuria, această bucurie care este o recunoştinţă
debordantă şi o încredere totală. Dacă mergem în viaţă
cu aceste două sentimente, cu amintirea a tot ceea ce a făcut
Dumnezeu pentru noi şi cu încredere absolută în ceea ce va face
pentru noi, de ce să ne temem? Desigur, se poate ca, chiar în acest
moment, forţele universului să mă strivească. Pot
fi foarte bolnav, să nu mai am decât câteva săptămâni de
trăit, să fiu copleşit de durerile morale cele mai vii,
să fiu lovit recent în relaţiile mele afective şi în speranţele
mele, şi totuşi să zic: „Chiar dacă m-ai omorî, eu
tot voi spera în tine”. Şi bucuria poate continua să ţâşnească
din acest izvor, acest izvor de recunoştinţă şi încredere
totală.
Iată ce este bucuria în raport cu noi. Dar ce este ea în ea însăşi,
din punct de vedere al lui Dumnezeu? Mai întâi ea este un dar. Bucuria
nu se dobândeşte, ci se primeşte. Nu putem decide: voi fi bucuros.
Pentru a încerca bucuria trebuie să o cerem de la Dumnezeu; El este
cel care ne-o dă.
Bucuria nu este deci un fel de pact între Dumnezeu şi noi. Nu este
ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune: „Dacă tu respecţi poruncile
mele, eu te voi face bucuros”. Nu, noi suntem legaţi de Dumnezeu
printr-o alianţă unilaterală. În alianţa noastră
cu Dumnezeu, Dumnezeu este cel care este fidel şi nu noi. Şi
fidelitatea lui Dumnezeu nu depinde de fidelitatea noastră. Iubirea
lui Dumnezeu este un dar absolut gratuit; este darul lui Dumnezeu însuşi.
Bucuria este, coborând în profunzimea noastră cea mai adâncă,
recunoaştere a acţiunii şi a prezenţei lui Dumnezeu
în noi, a lui Dumnezeu ca iubire în noi.
Iubirea ar trebui deci să debordeze şi să ducă la
bucurie, să ne facă conştienţi de bucurie şi
să transforme astfel toată existenţa noastră. Este
posibil ca viaţa să ni se pară a fi sumbră şi
înceţoşată; cu toate acestea, dacă luãm cunoştinţă
că îl posedăm pe Dumnezeu, iubirea şi lumea, ne vom deschide
bucuriei. Atunci, ne vom lăsa simplu luaţi , fără
a putea explica raţional ce se întâmplă în noi în acel moment.
Şi viaţa noastră întreagă va deveni cântec. Pentru
că posedă lumea, sufletul nostru va descoperi bucuria, cu acest
sentiment: „Lumea întreagă este a mea, lumea a fost creată pentru
mine”. Ne revine fiecăruia dintre noi, să descoperim semnificaţia
fiecărei frunze, a fiecărei flori, a mişcării fiecărui
animal, a dorinţei a două fiinţe umane de a se apropia.
Chiar forţe fizice, ca atracţia, gravitaţia, pot fi interpretate
ca forme de iubire, de nevoie de uniune, de apropiere, şi să
creeze în noi bucuria. Dacă ştim să vedem cum lumea întreagă
aspiră spre unire, că multiplul este chemat spre unul, dacă
gândim că iubirea este cea care mişcă în acelaşi timp
soarele, stelele şi sufletele, atunci cum putem să nu fim bucuroşi?
Dacă credem aceasta, sufletul nostru devine liber şi merge cântând.
„EU SUNT BUCURIA TA"… "TU
EŞTI BUCURIA MEA”
Ce este atunci bucuria ca dimensiune a relaţiei noastre
cu alţii ? Cum este bucuria mea şi a altuia, şi cea a altuia
a mea? Ne gândim imediat la acel cuvânt al sfântului Pavel, care nu este
adresat la două sau trei persoane numai: „Bucuria mea este şi
a voastră, a voastră a tuturora” (2 Co 2,3). Ne gândim de asemenea
la acest obicei, destul de curios şi cu totul unic, pe care îl avea
Serafim de Sarov, marele sfânt rus din secolul al XIX-lea, de a-i saluta
cu „bucuria mea” pe cei care se apropiau de el. Este un program întreg
în această manieră de a-l saluta pe celălalt. A spune „bucuria
mea” cuiva poate avea un dublu sens. Aceasta poate însemna: „Îţi
dau bucuria pe care o am în mine”; altfel spus, „bucuria mea devine bucuria
ta” sau încă „eu sunt bucuria ta”. Dar aceasta poate de asemenea
să însemne: „Bucuria pe care o întâlnesc în tine o fac a mea”; altfel
spus, „bucuria ta devine a mea” sau încă „tu eşti bucuria mea”.
Este deci ca un dus si întors.
”Eu sunt bucuria ta”. Este cuvântul pe care ar trebui să-l putem
spune altora. Dar, întâlnind pe cineva pe care nu-l cunoaştem, suntem
noi cu adevărat, la modul sincer capabili, să-i spunem lăuntric:
„Eu sunt bucuria ta; am în mine ceva să-ţi mărească
bucuria, să-ţi dau ceva în materie de bucurie”?
”Eu sunt bucuria ta”.Ce înseamnă acest cuvânt? Aceasta vrea să
spună, în primul rând: „Eu sunt purtătorul unei anume bucurii
pe care o aduc celui pe care îl întâlnesc”. Dacă eu o aduc, aceasta
înseamnă că o posed deja. Trebuie deci că am luat cunoştinţă
de bucuria divină în care am intrat şi pe care vreau acum să
o comunic. Trebuie ca eu să simt această bucurie divină
ca un fel de elan care mă antrenează. Bucuria nu este ceva imobil,
static; este o mişcare care ne poartă. Bucuria ai cărei
purtători suntem, ne poartă spre altul , spre cel care se află
pe drumul nostru.
Bucuria divină este indisociabilă
de întâlnire. Dar pe celălalt, pe cel căruia vreau să-i
comunic bucuria mea, cum îl voi recunoaşte? Îl voi alege? Dintr-un
grup de douăzeci sau de cincizeci de persoane, să fac o selecţie?
Nu. Căci nu suntem noi aceia care să-i putem alege pe cei cărora
le vom da bucuria noastră; Dumnezeu este cel care îi alege. Noi suntem
chemaţi să comunicăm bucuria noastră celor pe care
îi întâlnim, pe care Dumnezeu,viaţa şi circumstanţele diverse
ale existenţei îi pun în drumul nostru.
Aici este, într-adevăr, toată dificultatea! Căci ar fi
atât de uşor de a da bucuria noastră doar acelora pe care îi
iubim în mod special, care ne atrag prin frumuseţea lor, ne plac
din punct de vedere moral şi psihologic; am putea atunci cultiva
bucuria ca într-o grădină închisă, transplantând aici sau
acolo câteva plante rare. Dar nu aceasta ne cere Dumnezeu. A întâlni persoanele
pe care el le pune în drumul nostru este cu totul altceva. Printre acestea,
unele sunt atrăgătoare, altele ne sunt indiferente, altele chiar
de tot antipatice, chiar respingătoare. Faţă de acestea
din urmă, punem întrebarea: cum să le spunem „eu sunt bucuria
ta”? Cum să acţionăm de aşa manieră ca ele să
simtă transferul unei bucurii certe a unei bucurii divine? Căci
nu este vorba pur şi simplu de un fenomen psihologic în noi, pe care
am putea să-l creăm din toate componentele şi pe care l-am
chema „bucurie”; este vorba de a lăsa să treacă curentul
bucuriei pe care Dumnezeu o face să coboare asupra tuturor creaturilor
sale, asupra întregii sale creaţii, şi pe care trebuie să
ne-o transmită.
Deci, nu avem de ales destinatarii bucuriei noastre. Trebuie să-l
acceptăm pe acel sau acea pe care Evanghelia o numeşte, simplu,
aproapele nostru, adică, în sensul etimologic al cuvântului, acel
sau acea care sunt „aproape de mine”, care este pe drumul meu, în momentul
în care eu trec şi în care vorbesc. Acest aproape, Dumnezeu nu numai
că îl pune în drumul nostru, dar ni-l încredinţează; suntem
răspunzători de acesta. Pentru timpul cât vom fi împreună,
noi suntem responsabili de bucuria acestei persoane. Trebuie ca noi să
punem totul la lucru pentru a-i aduce cu adevărat un element de bucurie
şi de încredere, pentru a-i mări tonusul vital prin contactul
nostru.
Este vorba deci de a proceda la o ofrandă, de a oferi bucuria noastră.
Dar bucuria nu este ceva parţial; este un aspect esenţial al
nostru-înşine. A oferi bucuria noastră altuia este un dar total
care angajează fiinţa întreagă; înseamnă a ne oferi
pe noi înşine celuilalt, a-i oferi fiinţa noastră. Mai
mult încă, înseamnă a i-l oferi pe Dumnezeul nostru, deoarece
bucuria noastră nu este nimic altceva decât o manifestare a Dumnezeului
nostru. Suntem atunci într-o mişcare de împărţire, care
se găseşte exprimată prin acest cuvânt atât de important
al liturghiei, când preotul frânge bucata de pâine numită Mielul:
„Mielul lui Dumnezeu este frânt şi împărţit. El este frânt
dar nu divizat. El este hrană mereu şi nu se epuizează
niciodată, dar îi sfinţeşte pe cei care iau parte”.
Tocmai această împărţire, această frângere a pâinii
exprimă bucuria noastră. Când suntem capabili să comunicăm
bucuria divină, elanul divin al bucuriei, Mielul însuşi – această
bucurie al cărei izvor nu suntem noi, pe care noi nu putem decât
să o transmitem – este frânt şi împărţit. Şi
această împărţire trebuie să devină o „comuniune”;
acest cuvânt este cu totul capital. Uniunea, dorinţa de uniune este
un fenomen caracteristic al universului întreg. Obiectele, lucrurile sunt
atrase unele către altele. Bărbatul şi femeia sunt atraşi
unul de altul. Orice dorinţă, oricare ar fi – dorinţă
fizică sau dorinţă spirituală – participă la
aceeaşi aspiraţie: ca ceea ce este multiplu şi divizat
să redevină una, să fie una. Bucuria magnetizează,
pe drept, lipeşte părţile între ele.
Iată ceea ce ar putea însemna „eu sunt bucuria ta” adresându-se altuia.
Să analizăm acum celălalt aspect al chestiunii: „Tu eşti
bucuria mea”. Cum ajungem noi să luăm contact cu bucuria celuilalt?
Mai întâi, are celălalt bucurie? Dacă nu are, avem o responsabilitate
faţă de el: trebuie să-l ajutăm să-şi găsească
bucuria lui. Poate că nu-şi cunoaşte bucuria, nu ştie
ce ar putea fi bucuria sa veritabilă; nouă ne revine să-l
facem să descopere propria sa bucurie şi propria sa personalitate.
Există atâţia bărbaţi şi femei pe care-i întâlnim
şi care sunt ignoraţi de toţi; există în ei materia
unei statui splendide, dar care este încă închisă în marmură
şi pe care noi trebuie să o ajutăm să fie degajatã.
Atunci, bucuria lor va izbucni.
Dacă noi vrem ca celălalt să fie bucuria noastră,
dacă vrem să putem spune: „Tu cel pe care te întâlnesc, tu eşti
bucuria mea”, trebuie mai întâi să fim capabili să-l vedem aşa
cum este. Nu după o construcţie ideală pe care ne-am face-o
noi, ci în realitatea sa cea mai profundă: aşa cum este, dar
şi aşa cu ar putea să fie dacă realitatea cea mai
concretă ar corespunde gândului pe care Dumnezeu îl are despre persoana
lui. A vedea pe celălalt aşa cum este nu înseamnă numai
să-l vedem în ignoranţele lui, în slăbiciunile lui, în
excesele lui, în imbecilitatea lui, a vedea chiar cruzimea lui. Dar înseamnă
şi să-l considerăm de o altă manieră, văzând
ceea ce este el înaintea lui Dumnezeu, în gândul divin. Căci Dumnezeu
se bucură în el; el a pus bucuria lui în el când l-a creat; tocmai
această bucurie divină este vorba să fie restaurată.
Datoria noastră este să-l facem pe Dumnezeu din nou bucuros
din cauza aproapelui nostru. Trebuie deci să-l vedem pe Dumnezeu
în spatele persoanei pe care o întâlnim. Mai mult încă, oricât de
insuportabilă şi odioasă ar fi, trebuie s-o acceptăm
ca pe un dar pe care Dumnezeu ni-l face pentru a încerca să-l redăm
realităţii lui adevărate, celei mai profunde. Poate nu
vom reuşi, nu vom putea face nimic pentru această persoană,
dar cel puţin această lucrare va fi fost împlinită în noi
înşine: lăuntric, noi vom fi purificat imaginea celuilalt, îl
vom fi redat aşa cum Dumnezeu l-a vrut, aşa cum îl iubeşte.
Este foarte dificil să păstrezi intactă imaginea celuilalt,
mai ales când e vorba de cineva cu trăim zi de zi, sau care poate
fi exasperant. Noi trebuie, cu toate acestea, să păstrăm
în noi imaginea profundă pe care ne-o facem despre această persoană
în faţa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu, să nu o murdărim,
să nu introducem în ea elemente distructive. Nu trebuie să gândim
niciodată cu dispreţ despre cel sau cea a căror imagine
o avem în noi. Dimpotrivă, trebuie să dăm acestei imagini
şi , dacă putem, fiinţei fizice care este în spatele ei,
cel mai binele din noi. Despre cel pe care-l întâlnim, pe care Dumnezeu
ni l-a încredinţat, din care vrem să facem bucuria noastră
şi de la care aşteptăm să ne dea bucurie, noi trebuie
să gândim totdeauna cel mai binele, să-l vedem în lumina cea
mai favorabilă; aceasta, până şi în aspectele conduitei
sale, la prima vedere, cele mai odioase. Ah, este atât de agreabil adeseori
să stingi lumina! Este astfel mult mai uşor să-l izgoneşti
pe celălalt într-un fel de penumbră, să întorci butonul
pentru a reduce încă această umbră şi să ajungi
la obscuritatea cea mai completă. Nu aceasta este ceea ce facem noi
cel mai adesea? De fiecare dată când distrugem imaginea celuilalt
pe care am creat-o în noi împreună cu Dumnezeu, şi de la care
ar trebui să primim bucuria noastră, noi comitem un fel de omucidere,
de asasinat spiritual.
Această atitudine este foarte importantă. Ea este aidoma concepţiei
noastre despre lume: în toate lucrurile, oricare ar fi acţiunea noastră
sau gândul nostru, „cel mai binele” este cel pe care trebuie să-l
punem în relief mai întâi. Căci lumea provine de la Dumnezeu, adică
din „cel mai binele” cu adevărat.
Noi trebuie deci să primim bucurie de la aproapele nostru. Aceasta
spune cã celălalt nu trebuie să fie considerat ca un
mijloc, ci întotdeauna ca un scop în sine. În relaţiile noastre,
nu putem niciodată să tratăm o persoană ca fiind o
sursă de plăceri, de satisfacţii fizice sau altele. Aceasta
ar fi, de asemenea, a comite o formă de asasinat.
În această privinţă, putem face un mic exerciţiu foarte
util. În general, când cumpărăm un bilet în gară, atitudinea
noastră este pur funcţională: persoana de la ghişeu
nu este pentru noi nimic altceva decât un mijloc de a obţine ceea
ce dorim. Să încercăm, data viitoare, să o considerăm
ca un scop în sine, o persoană care – independent de faptul dacă
este agreabilă sau dezagreabilă – are o valoare infinită
în ea însăşi, pentru că a fost gândită, voită
şi iubită de către Dumnezeu. Să încercăm să
facem din această acţiune, atât de insignifiantă, care
este cumpărarea unui bilet de tren, un act de iubire, de gratitudine
şi de bucurie. Aceasta se aplică, bineînţeles, tuturor
situaţiilor vieţii noastre.
Dacă vrem să primim adevărata bucurie a cuiva, trebuie
să-l şi acceptăm. Dar nu oricum. Trebuie să-l acceptăm
de o manieră unică, care nu se aseamănă cu nici o
alta. Iată de ce nu trebuie să ne punem niciodată această
întrebare: „Iubesc eu persoana aceasta mai mult decât pe cealaltă?”
Căci acolo unde este iubire şi bucurie nu există mai mult
sau mai puţin, există numai calitate pură, care exclude
orice cantitate. Nu există decât „în mod diferit”. Iubim „în mod
diferit”. Este poate o concepţie revoluţionară cea pe care
v-o expun, dar eu o cred profund adevărată. Nu putem iubi o
persoană mai mult decât alta, pentru că noi datorăm fiecăreia
o iubire totală, care va fi în întregime diferită, în funcţie
de persoane. Nu este posibilă deci comparaţia. Noi trebuie să
iubim fiecare persoană aşa cum Dumnezeu ne iubeşte, adică
de o manieră excepţională, unică, cu frumuseţea
ei şi cu bucuria ei speciale. Nu există două relaţii
asemănătoare între Dumnezeu şi o fiinţă umană:
fiecare relaţie este unică. Într-un foarte frumos text, poetul
american Walt Whitman scrie: „Nimeni nu-mi este mai drag decât tine”.
Este foarte frumos, dar nu este exact, căci introduce o dimensiune
cantitativă. Expresia veritabilă ar fi: „Nimeni nu-mi este drag
aşa cum îmi eşti tu” sau „îmi eşti drag de o manieră
care nu este comparabilă cu nici o altă iubire”.
Imaginaţi-vă ce ar deveni viaţa dacă am ajunge să
creăm în noi această iubire diferită şi, în acelaşi
timp, totală, nu numai pentru fiecare bărbat sau pentru fiecare
femeie, ci şi pentru fiecare obiect, fiecare floare, fiecare element
al creaţiei! Ce univers încântător ar fi, pãtruns de
binecuvântarea divină şi îmbibat de bucurie! Primind bucuria,
am putea spune fiecărei persoane, şi fiecărui lucru: „Eu
sunt bucuria ta!” şi „tu eşti bucuria mea”, „tu îmi dai o bucurie
pe care nu pot să o compar cu nici o alta”.
Atunci când vorbim cuiva, atitudinea ideală ar fi ca, fără
a-i exclude pe alţii, noi să fim cu totul dedicaţi acelei
persoane; ca şi cum, în acel moment, nimeni altcineva nu ar exista
pentru noi. Este posibil de realizat un asemenea univers în care noi să
dăm maximum fiecărei persoane şi în care fiecare să
ne dea maximum? Nu este ceva ireal? Acum câţiva ani, profesorul de
exegeză a Evangheliei de la Universitatea ebraică din Ierusalim,
rabinul Klausner, scria într-o carte despre Isus: ”Ce poate însemna Isus
pentru noi? Nu este Mesia, evident. Este un profet, un rabin? Nu, nu este
nimic din acestea. Pentru ce? Pentru că universul pe care ni-l propune
Isus este prea frumos pentru a fi posibil. Isus a fost un artist minunat
în parabole; parabolele lui ne prezintă un univers atât de frumos,
încât aceasta nu poate fi decât o muzică a viitorului, irealizabilă
în viaţa noastră prezentă”.
Este aceasta într-adevăr irealizabilă? Cu siguranţă,
omeneşte vorbind, această introducere la viaţa deplin fericită
şi la bucuria cea mai profundă este imposibilă şi
complet ireală. Dar, în acelaşi timp, totul este posibil în
Dumnezeu. Deci, acest ideal creştin nu este imposibil.
În fapt, există două maniere de a apropia acest ideal al bucuriei
personale – expresia iubirii divine – pe care o dăm şi o primim.
Prima este maniera radicală: a recunoaşte că există
o linie de separare între lumea egoismului şi universul darului complet,
al iubirii divine şi al bucuriei absolute, şi a te decide să
treci peste aceasta definitiv, fărăa te întoarce înapoi. Aceasta
cere o decizie eroică; după cum sfinţii o dovedesc, o asemenea
alegere e posibilă.
A doua apropiere este mai pragmatică: a recunoaşte umil înaintea
lui Dumnezeu că noi suntem prea slabi pentru un asemenea pas, o schimbare
atât de radicală, ştiind, cu toate acestea, că ceva rămâne
posibil chiar în această incapacitate. Este pur şi simplu o
altă manieră de a avansa, purtând în sine sămânţa
ascunsă a iubirii şi a bucuriei lui Dumnezeu, plângând, poate,
pentru incapacitatea noastră de a o împlini imediat în viaţa
noastră, dar ştiind că vom secera cu bucurie mai târziu.
Important este de a recunoaşte şi de a accepta această
sămânţă chiar dacă pentru moment ea pare a dormi în
iarna sufletului nostru. Esenţial, este de a dori ca ea să crească
şi să producă roade. Şi aceasta este posibil. Putem
avansa cu deplina conştienţă a slăbiciunii noastre
şi a contradicţiilor noastre, pe de o parte, şi, cu speranţa
foarte umilă că Dumnezeu ne va ajuta şi că va permite
acestei seminţe de bucurie şi de iubire să dea tot rodul
pe care îl conţine.
În acest moment, nu suntem probabil în măsură să facem
ca acest cuvânt al sfântului Pavel să devină al nostru: „Bucuria
mea este şi a voastră, a voastră a tuturor” (2Cor 2,3).
Dar putem, cel puţin, să acceptăm să purtăm în
noi această sămânţă de iubire până în momentul
în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom fi capabili să spunem, în
duh şi adevăr, fiecăruia: „Eu sunt bucuria ta, tu eşti
bucuria mea”.
”INTRĂ ÎN BUCURIA STĂPÂNULUI
TĂU”
Există în misterul bucuriei o dimensiune mai profundă
încă, mai înaltă decât bucuria în noi înşine şi bucuria
din întâlnirea cu aproapele nostru: bucuria lui Dumnezeu însuşi,
bucuria care este în Dumnezeu. Până în prezent, noi am privit bucuria
puţin din afară; n-am făcut decât să întrevedem bucuria
în Dumnezeu, fără a o pătrunde. Este vorba acum de a intra
în cuptor, în văpaia bucuriei divine; căci, la sursa a tot ceea
ce priveşte bucuria, există un foc devorant:„rugul aprins”.
”Întră în bucuria Stăpânului tău”, spune evanghelistul
Matei (25,21). Ce relaţie există între cuvântul „bucurie” şi
cuvântul „Stăpân”? În aparenţă nu pare a exista neapărat
legătură între ele; cuvântul „Stăpân” evocă suveranitatea,
adică mai degrabă ideea unei anumite distanţe, a unei anumite
transcendenţe. Există aici un loc pentru bucurie? Mulţi
oameni, pentru că se concentrează prea strâmt asupra semnificaţiei
cuvântului „Stăpân”, nu o percep. Prea adesea, nu se recunoaşte
bucurie care este în Stăpân, pentru că se face din Dumnezeu
un judecător, un răzbunător, sau o fiinţă impasibilă,
cineva care pedepseşte sau răsplăteşte după un
anume cod. Acolo, efectiv, nu există loc pentru bucurie. Acestui
Dumnezeu al judecăţii, al răzbunării sau al nepăsării
– căruia i s-a anunţat pe bună dreptate moartea – ar trebui
să-i substituim o altă concepţie despre Dumnezeu. Căci
există, din fericire, un alt Dumnezeu: un Dumnezeu care este o inimă.
O inimă care bate de dorinţă, de compasiune şi de
bucurie, care bate pentru noi în fiecare moment. Acest Dumnezeu este Domnul
bucuriei de care vorbeşte sfântul Matei, sursa primară şi
stăpânul bucuriei, al oricărei bucurii.
”Intră în bucuria Stăpânului tău”. Ce vrea să spună
„Stăpânul tău”? Pentru ce „al tău”? Pentru că îi aparţin;
el m-a creat, eu sunt la dispoziţia lui. Există între el şi
mine o relaţie de dependenţă strânsă, absolută.
El este pentru mine realitatea supremă. Dar dacă eu sunt a lui,
şi el este al meu. Există deci o dublă realitate: pe de
o parte, „eu depind de Stăpânul meu”, ca şi oaia de păstorul
ei; pe de alta, „Dumnezeu depinde de mine”, aşa cum păstorul
poate să depindă de turma lui. Stăpânul meu are un drept
asupra mea, dar şi eu am un drept asupra lui.
Anumiţi teologi, ca Dietrich Bonhoeffer de exemplu, nu vor fi, cu
sigurantã, de acord cu mine. Ei vor considera această viziune
a relaţiei dintre Dumnezeu şi om ca fiind prea psihică,
prea omenească, prea emoţională. Aş răspunde
că Biblia încurajează acest tip de relaţie plină de
îndrăzneală. Trebuie să îndrăznim să ne apropiem
de Dumnezeu, chiar făcându-i reproşuri câteodată. Amintiţi-vă
dialogul dintre Dumnezeu şi Iona: „Iona, bine faci tu că te
superi?”, întreabă Dumnezeu. „Da, Doamne, bine fac”, răspunde
Iona (Iona4,9). Oare nu cei violenţi sunt aceia care iau în stăpânire
Împărăţia? Lui Dumnezeu îi place să se exercite o
anume violenţă asupra lui.
Dacă, deci, Stăpânul este cu totul al meu atunci bucuria care
este în el nu este un supliment al bucuriei mele pământene; ea îmi
aparţine. Aceasta înseamnă că bucuria care este în Stăpân
este exact aceeaşi cu a noastră? Fundamental, da; singura diferenţă
este de ordin de intensitate. Bucuria Stăpânului şi bucuria
mea au, cu siguranţă, culoarea lor proprie, dar ele sunt, amândouă,
animate de aceeaşi mişcare spre obiectul dorit, de aceeaşi
dorinţă de a se uni cu el. Dumnezeu ne-a dorit, el a găsit
bucurie făcându-ne capabili de a răspunde acestei dorinţe.
Atingem astfel, aici, cheia misterului creaţiei: iubirea care se
deschide bucuriei atunci când uniunea dintre obiectul dorit şi iubit
se împlineşte.
Dar nu am atins încă ceea ce este mai profund în bucuria lui Dumnezeu:
bucuria intra-divină. Este un domeniu atât de profund, atât de dificil,
încât ar fi, poate, mai bine să tăcem. Putem, totuşi, să
încercăm să întrezărim câteva reflexe. Bucuria intra-divină
este bucuria persoanelor Sfintei Treimi. Există în Dumnezeu mai multe
persoane, unite prin iubire, care îşi găsesc bucuria lor supremă
în relaţiile de iubire care le unesc pe unele cu celelalte. Fiecare
persoană divină – ar fi corect să vorbim de „supra-persoană”
– este un centru de conştiinţă în interiorul lui Dumnezeu,
un centru de relaţii. Fiecare dintre aceste persoane exprimă
o relaţie de iubire diferită, particulară, de o manieră
absolut perfectă. Care sunt aceste relaţii de iubire? În fapt,
nu există decât trei posibile: fie a iubi activ, fie a fi iubit,
fie a participa alături de cel care iubeşte sau alături
de cel iubit (în franceză: „co-aimant”(co-iubitor) sau „co-aimé”(co-iubit)).
Şi în această iubire infinită, există o bucurie infinită.
Această iubire intra-divină are o legătură foarte
strânsă cu relaţiile de iubire omeneşti, căci orice
iubire omenească participă într-un anume fel la relaţiile
de iubire care există în Sfânta Treime. Ca şi iubirea divină,
iubirea umană – fie aceasta în căsătorie, în sexualitate
sau altundeva – nu poate lua decât trei forme: iubirea care ia iniţiativa,
iubirea care primeşte, iubirea care participă. Într-o relaţie
de iubire, puteţi să fiţi fie primul care dă – primul
iubitor - , fie primul iubit, fie cel care participă la iubirea celor
doi. Rolurile, bineînţeles, se pot schimba în interiorul unei relaţii.
Iubirea adevărată este întotdeauna ca şi viaţa trinitară:
infinită şi profund dinamică.
Această iubire a Treimii, din interiorul lui Dumnezeu, se reflectă
şi asupra cosmosului, în întreaga natură. Este, pentru a-l cita
din nou pe Dante, aceeaşi iubire „care atrage sufletele, şi
care mişcă soarele, şi stelele”. Este iubirea care ne permite
să stabilim o relaţie puternică şi solidă cu
o floare, un fir de iarbă, o piatră, un animal şi, bine
înţeles, cu oamenii.
Aceste relaţii de iubire în Dumnezeu – cu relaţiile între persoanele
divine, de o parte, şi pogorârea iubirii divine şi a bucuriei
divine spre oameni, de altă parte,- nu pot fi comparate decât cu
un foc de cărbuni, cu un cuptor. Într-un foc de cărbuni nu există
nimic static. Cărbunii înroşiţi sau albiţi de foc
, care se prăvălesc unii peste alţii, se amestecă
unii cu alţii, se transformă; ei nu încetează să existe
decât pentru a lua o nouă formă! Toată această dinamică
există şi în focul universal care îşi are originea în Dumnezeu
şi care se continuă în această viaţă. Suntem
tocmai în inima misterului iubirii şi a bucuriei divine, în acest
foc, în care toate formele se întrepătrund, în care toate elementele
create se transformă, în care toate relaţiile dintre persoanele
divine , dintre persoanele umane, dintre persoanele divine şi persoanele
umane se întretaie. Totul trăieşte. Intens. Şi această
bucurie divină este cea care vine asupra noastră, care vine
în lăuntrul nostru
Evident, a intra în acest cuptor, înseamnă, într-un anume fel, a
muri acolo. Nu vorbeşte un proverb despre „bucuria care omoară”!
Da, există o bucurie divină care omoară, pentru că
cel care a ales să intre în acest cuptor – în bucuria Stăpânului
său – a început să omoare în el persoana unic umană;
el a început deja să devină o „supra-persoană”, să
fie divinizat. Fără a participa la esenţa divină,
el este pătruns în întregime de focul iubirii divine, flacăra
iubirii divine. Se află în prezenţa unei realităţi
foarte grave – o iubire pe care am putea-o numi „catastrofică” –
cu care nu ne putem juca. Iubirea divină, bucuria divină omoară,
în sensul în care impun o nouă naştere, completă. Înainte
de aceasta eram omul care există pentru el însuşi, înaintea
lui Dumnezeu; acum, intrând în cuptor, devenim ceea ce Cristos a fost,
după admirabila expresie a lui Bonhoeffer: omul pentru alţii.
Omul nu doar juxtapus altora, ci omul în legătură cu alţii,
într-o relaţie pozitivă, omul care nu aspiră decât la un
lucru: să ocupe poziţia privilegiată care i-a fost acordată
în planul divin încă de la început, devenind o relaţie vie şi
bucuroasă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Un astfel de proces, evident,
„omoară”, căci este sfârşitul a ceva şi începutul
a altceva.
În fond, putem compara situaţia noastră cu cea a unui om care
umblă într-o noapte întunecoasă. În această obscuritate,
se iscă o furtună de zăpadă.Omul înaintează.
Zăpada cade peste el, peste mâinile lui. Îl înghetã
si îl înspăimântă. Crede că va pieri, căci nu
vede ieşire din situaţie. Ori, dintr-o dată, el vede nişte
luminiţe printre degetele lui, printre fulgii de zăpadă.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că există foc undeva,
nu foarte departe… Luminiţele anunţă că focul există,
că flacăra şi jarul sunt acolo, foarte aproape de noi,
şi că este posibil pentru noi să le întâlnim, să intrăm
acolo şi să găsim căldura şi lumina.
În cartea Faptele Apostolilor, atunci când sfântul Pavel şi naufragiaţii
debarcă pe insula Malta, locuitorii fac dovada unei carităţi
extraordinare. Ei aprind un foc mare pentru ca aceştia să se
încălzească. La fel se întâmplă pentru cei mai mulţi
dintre noi. Călătorim în noaptea întunecoasă, în furtună,
dar există, ca nişte luminiţe, semne indicatoare, mesageri
care ne semnalează existenţa unui foc: o văpaie care nu
este o iubire sau o bucurie create de noi, ci Prezenţa divină
însăşi. Şi Dumnezeu ne cheamă să ne unim cu această
văpaie: „Intră în bucuria Stăpânului tău, nu te teme
de a intra în cuptor”.
Originalul articolului în limba francezã,
„Le don de la joie”,
se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net.
Este un capitol din cartea lui Lev Gillet (Un Moine de l’Eglise de l’Orient):
„Au cśur de la fournaise" (Editions du Cerf
- Le sel de la Terre 1998
Traducerea îmi apartine, VJ).
Pentru
listare economica apasati aici
Salt la inceputul paginii
|
|
